Zeitatea sub microscop | Circe Madeline Miller

Categorised as Carte

Când vorbim despre mitologia greacă, mulți dintre noi am avut deja primul contact cu istorisirile fantastice ale olimpienilor și ale grecilor din consacrata Legendele Olimpului editată deja în nenumărate variante.

Cartea lui Madeline Miller nu se aseamănă cu nimic din ce am citit până acum despre eroi precum Odiseu, Hector sau Agamemnon și puternicii olimpieni și titani. Este o poveste despre umanul din zei, despre zeitatea din oameni, despre emoții și trăiri, despre suferință și cum o viață presărată de încercări modelează o nimfă, fiica lui Helios, ce ajunge să renege fiecare strop de sânge de zeitate din ea.

Fără să intru în detalii care ar putea fi catalogate drept spoiler alert, ceea ce m-a făcut să citesc cartea până la final aproape pe nerăsuflate a fost caracterul protagonistei noastre, Circe.

Batjocorită și umilită de mică, Circe nu se naște nici cu puteri extraordinare, nici cu frumusețea specifică zeilor. Povestea ei în schimb m-a atras datorită umbrei de umanitate care o acoperă pe Circe pe tot parcursul cărții.

Poveștile olimpienilor și ale eroilor greci sunt împodobite mai mereu cu fapte de vitejie, cu lupte glorioase și cu actele supraomenești ale zeilor, care nu cunosc nici un sentiment omenesc, ci doar eternitatea, fala și aroganța specifică unor divintăți.

Circe este diferită. Ea este atentă la toată lumea, să nu intre în calea cuiva, nu râde și nu umilește pe nimeni, nu se comportă nici pe aproape precum surorile ei. Este singura care îi oferă un moment de alinare lui Prometeu, înainte ca acesta să fie trimis către pedeapsa sa veșnică. Când fratele ei Aietes se naște, stă numai cu ochii pe el, acesta fiind singurul care îi mai oferă o alinare. Asta nu durează mult, chiar și fratele ei, odată crescut, îî întoarce spatele. Din dragoste pentru un simplu muritor și din pricina puterilor sale vrăjitorești pe care tocmai ce le descoperea, Circe aduce mânia tatălui său care o trimite pe o insulă pustie.

Aici o cunoaștem cu adevărat pe Circe. Secole de singurătate îi ascut tot spectrul emoțional. Durere, solitudine, amărăciune, dor, iubire, grijă, iscusință. Singurătatea îi este curmată din când în când fie de alte fețe de zeități, care niciodată nu vin dezinteresate, fie de oameni care de multe ori au uneltit împotriva ei chiar și după ce au fost ospețiți de către aceasta. Pe Aiaia, insula pe care Circe este trimisă, îl cunoaște pe Odiseu, legendarul erou din Itaca, cel care îi dăruiește și un fiu.

Povestea pe larg vă las să o descoperiți singuri, însă sfatul meu este să nu o citiți ca pe o carte despre zei și oameni, ci mai degrabă despre ce sunt și ce nu sunt zeii și ce sunt și ce nu sunt oamenii. Este o metaforă cu care Madeline Miller a jonglat, zic eu, cu brio. Toată cartea este plină de povețe dacă nu ne raportăm la ea ca la orice altă carte legendară despre Olimp.
Cititorul simte odată cu Circe, suferă odată cu ea, se bucură odată cu ea. Miller ne aduce o zeitate sub microscop, ne lasă să aflăm care este adevărata natură a divinităților, cu informații de la sursă directă. Mai mult, relația lui Circe cu muritorii ne face să vedem cum sunt oamenii cu adevărat, fragili, violenți, înșelători, dar și pricepuți, buni la suflet, gata de sacrificiu în numele a ceea ce iubesc. Circe este despre povești cu stropi de adevăr și realități împodobite cu ficțiune.